Dacă vorbim despre Creative Monkeyz sau RObotzi cu siguranță ne gândim la Ramona, una dintre cele mai creative femei din această industrie. Ramona este unul dintre cei doi fondatori Creative Monkeyz, este artist, antreprenor și o femeie excepțională. A acceptat să ne ofere un interviu, în cadrul proiectului Woman in Business, prin care să împărtășească povestea parcursului ei în carieră, dar și în business. O poveste despre pasiune, determinare și motivația de a depăși toate barierele. Lectură plăcută! 🙂
Bună, Ramona! Aș vrea să începem cu o scurtă descriere a ta. Cine este Ramona? Sau cum ai descrie părțile mai puțin cunoscute de către public?
Buna, Ana! Pentru început îți mulțumesc pentru invitație și felicitări pentru acest proiect. Sunt onorată că te-ai gândit la mine.
Există o parte care e paradoxală – și cunoscută și mai puțin cunoscută, depinde pe cine întrebi, și anume că sunt unul din cei doi fondatori ai proiectului Creative Monkeyz.
Însă, pe un ton puțin mai serios, sunt artist, antreprenor, soție, soră, prietenă, mă consider un om complex (în sensul în care mai descopăr lucruri pe care nu le înțeleg, dar fac tot posibilul) și încerc să mă dezvolt ca persoană prin toate mijloacele pe care le găsesc în jurul meu. Indiferent că este vorba despre un proiect artistic în cadrul Creative Monkeyz, în zona de hobbyuri sau, puțin mai personal, în cadrul familial.
Aș vrea să te întreb, care este cea mai importantă calitate a ta? Acea calitate care te-a ajutat să realizezi atât de multe până în acest moment.
Cred că răbdarea și ambiția, am fost și sunt extrem de înțelegătoare cu mine. Am compasiune pentru mine și mă înțeleg perfect. Nu știu dacă are foarte mult sens ceea ce îți scriu, fără să-ți dau context. Totuși, privind în urmă, la 12 ani de activitate ca artist, manager, antreprenor, etc în cadrul proiectului nostru, Creative Monkeyz, cred că am ajuns atât de departe doar datorită faptului că am fost răbdătoare cu mine, iar ambiția a venit ca și „carburant”. Cred că am aceste două calități care sunt cele mai bune prietene de foarte mult timp.
În drumul tău spre succes te-ai lovit de prejudecăți din partea celorlalți? Ai fost subestimată?
Pfuai, Ana, nu știu cum m-am abținut la primele doua întrebări să nu menționez asta, eram ceva de genul: „nu, nu-i despre asta acum.”
Răspunsul este da. Și, la fel cum drumul meu spre succes nu se termină niciodată, însă are milestones, la fel și aceste evenimente sunt omniprezente.
Aș putea scrie o carte (generoasă ca întindere) doar cu evenimente în care am fost pusă în situații oarecum jenante din cauza prejudecăților sau a oamenilor mai puțin informați, care, din ignoranță, au fost oarecum nedrepți față de mine.
N-am să încep cu copilaria, când eram văzută mai puțin feminină pentru că mergeam cu bicicleta în loc să mă joc în parc pe pătură cu păpușile. Cu toate că acest gen de experiențe au existat, cred că am avut una din cele mai frumoase copilării. Sunt fericită amintindu-mi de „eu” copilul, deci nu am ce să reproșez cu adevărat acelei perioade.
Acum, printre situațiile prin care am trecut personal se numără și câteva evenimente din primul an de Creative Monkeyz.
Am avut colaboratori în echipă care au plecat replicând: „eu nu iau ordine de la o fată…” desigur, cu trecerea timpului și-au dat seama că au greșit, și-au cerut scuze și mă bucur totuși că au fost oameni care și-au realizat greșelile și au încearcat să devină o versiune mai bună a lor. Un alt exemplu, mi-a rămas în minte un comentariu de pe YT, de la unul din primele episoade Robotzi: „Bine, bine, băieții animă, dar fata ce face?” :)) și acum îmi vine să râd (în contextul în care doar eu și Codin suntem în echipa RObotzi dintotdeauna – de la animat, grafică, edit, sunet, etc).
Sigur, ca imagine l-am împins întotdeauna pe Codin în față, este un foarte bun orator și are o carismă de invidiat și atunci, oamenii au asociat instant Creative Monkeyz cu Codin – ceea ce nu este neapărat greșit, dar există și efecte secundare mai puțin dorite.
În ideea în care, cu toate că în comunicarea noastră întotdeauna am recunoscut meritele tuturor celor implicați (de cele mai multe ori fiind vorba despre mine și Codin) tot am avut parte de replici precum „ Codin, când mai scoți un episod din Robotzi?” :))
Și atunci, s-a decis că trebuie să îmi arăt și eu fața ( cu toate că eram foarte pornită pe ideea de a sta doar în spatele camerei), s-a ajuns la concluzia că nu e doar publicul vinovat pentru faptul că nu îmi sunt recunoscute meritele ci și eu, pentru că refuzam să apar. Odată ce am început să apar și să discut despre ceea ce fac, schimbarea a început să se producă.
Desigur, încă există oameni care, așa cum ziceam, din ignoranță sau pur și simplu rea intenție (dar cred că sunt rare cazurile de rea intenție totuși) încă fac confuzii. Acum, după 12 ani de CM, sunt foarte înțelegătoare și cu mare drag pot să explic cuiva cum stau lucrurile, atunci când e cazul, dar nu am fost tot timpul așa și a fost un drum lung până să ajung aici.
Ca să ajung și la zi cu ultimul comentariu care m-a „amuzat”, eram într-o discuție în care descriam procesul prin care trecem atunci când avem o campanie și cum luăm deciziile, cum discutăm cu agențiile, etc. Din comentariu reieșea că dacă ești fată și faci toate astea ești o secretară, dar dacă ești băiat ești CEO, deci, da, încă este multă muncă pe partea asta.
Ca sa împachetez totul, da, am dat de sexism, misoginism, prejudecăți. Totodată, cred că este de datoria noastră să fim cât mai clari și să repetăm ori de câte ori este nevoie ceva ce poate pentru unii sau alții nu este atât de clar. Schimbarea nu se produce de la sine.
Ce te-a motivat cel mai mult să crezi în visul tău?
Hmm, asta-i o întrebare! (insert laugh)
Foarte pe scurt, nu vreau să plictisesc stimata audiență.
Am cochetat cu muzica încă de mică, ai mei au observat, m-au întrebat dacă doresc să fac muzică, am zis: „Da, evident, stimați părinți! (așa vorbeam la 8 ani, și nimeni nu poate să mă convingă de contrariu)” și așa am ajuns la liceul de muzică Sigismund Toduta de la noi din Cluj-Napoca. La liceul de muzică (cel puțin așa era) nu puteai să faci canto din clasa 1 doar din clasa a 8-a. Până în clasa a 8-a trebuia să studiezi obligatoriu un instrument. Așadar, ne-am hotărât că până ajung în clasa a 8-a când puteam să fac ceea ce doream, și anume canto, că o să merg la vioară.
Am ajuns la „admitere” în clasa 1, unde eram mai mulți copii în bancă și un profesor trecea pe la fiecare și ne bătea câte-un ritm, au fost o serie de aproximativ 5 sau 6 tipuri de ritm – de la cel mai simplu la cel mai complex – fără modestie vă spun, i nailed it 🙂 după această probă a ritmului, a urmat un „mini interviu” cu 3 profesori care stăteau la catedră și care decideau dacă instrumentul la care vrei să mergi este ok pentru tine.
Am ajuns în fața lor, eram pregătită să spun „vioara” și mi-a ieșit „pian”!
Îmi doream din tot sufletul să fac pian, și chiar dacă acasă s-a hotărât vioară eu eram „pe drumul meu” :)) m-au întrebat dacă am pian acasă, am zis „nu, dar am o orgă :))” aparent nu a fost suficient, s-au uitat la degetele mele ulterior și au zis „nu ai degete de pian, VIOARĂ!”
Așa am ajuns la vioară, pe care am studiat-o 4 ani tânjind după pian. Eram foarte bună la vioară, profesoara mea de vioară, doamna profesoară Fluieraș, era întotdeauna șocată de cum pot să cânt atât de bine având în vedere că eram deschisă față de faptul că nu exersam acasă (pentru că vioara era dușmanul care nu m-a lăsat să fac pian, pe care să-l abandonez ulterior pentru canto – cum îmi propusesem).
În clasa a 4-a am decis că nu o să vreau să continui la muzică deoarece detestam deja vioara și aveam și aroganța să fiu bună, așa că am hotărât ca din clasa a 5-a să mă mut la Arte Plastice, (nu m-a influențat deloc faptul că sora mea studia deja la Liceul de Arte Plastice. Nu, absolut deloc. Nici un pic).
Ea m-a „instruit” pentru examenul de la arte, am intrat, am făcut generala și liceul la Romulus Ladea și ulerior am mers la Universitatea de Artă și Design, secția Ceramica- Sticlă – Metal;
Concluzie: aș fii fost o pianistă extraordinară :))
Pentru că am reușit să fiu atât de scurtă și concisă, ajung și la partea cu visul.
Nu mă pot identifica cu ideea de „a avea un vis și a-l urma”.
Cred în tot ceea ce fac, mă implic și încerc să duc cât mai departe ceea ce îmi propun. Dacă nu reușesc, abandonez ideea în cele din urmă. Nu are rost să stăm pe loc, dacă nu reușești să găsești nicicum motivație în ceea ce faci, schimbă ceea ce faci.
Personal, ceea ce mă motivează pe mine cel mai tare, este un cocktail de emoții și sentimente pe care le trăiesc atunci când se întrunesc trei condiții: iubesc procesul, rezultatul este apreciat și mă și pot susține din asta.
Cum a luat viață povestea Creative Monkeyz?
A long time ago in a galaxy (apartament mic de bloc comunist) far, far away…
Eram în anul 1 de facultate, iar Codin anul 3. Eu eram cu arta tradițională și dacă nu aveam în jurul meu 7 planșe, 2 pachete de argilă, și multe unelte, nu consideram că se face artă, iar Codin era cu arta digitală.
Datorită lui, am început să fiu mai puțin agresivă față de „arta digitală” (să luăm în calcul faptul că era 2008-2010 cred).
În urma multor discuții pe tema asta, a reușit cumva să mă convingă că arta digitală este viitorul. Bine, nici nu era foarte greu sincer, nu-i ca și cum eu chiar credeam că o să explodeze industria de ceramică :)) dar, again, iubesc procesul mai mult decât rezultatul și de multe ori asta poate fi detrimental dacă nu reușești să păstrezi un echilibru.
Așadar, din discuții și din dorința lui Codin de a avea un blog de creație/educație am tot discutat și conturat un proiect de educație.
Pentru că eu deja ajunsesem să învăț foarte multe de la el pe partea de Photoshop și Illustrator și în Romania nu existau tutoriale în limba română (Codin învățând din tutorialele în engleză pe care…le avea…internetul 🙂 am ajuns la acest concept în care să ajutăm și alți oameni care doresc să învețe arta digitală, dar nu știu neapărat atât de bine limba engleză (din nou, vorbim de perioada 2008-2010). Conceptul era simplu, combinam arta cu educația și cu entertaiment – astăzi există oarecum un termen pentru ceea ce făceam noi în 2010 – Edutainment, urmând să monetizăm traficul de pe blogul respectiv (erau vremurile ălea în care așa ceva era posibil).
Care a fost inspirația în dezvoltarea proiectului?
Am sesizat că există o nevoie. Nu aveai de unde să înveți ceva legat de photoshop, after sau illustrator, cinema4D, etc. Era o nevoie în Romania, literalmente o nevoie.
Cât de dificilă a fost materializarea conceptului?
Nu am resimțit-o ca fiind dificilă neapărat. Eram studenți, era inetersant, palpitant, nu aveam nimic de pierdut doar de câștigat. Totul era posibil și nimic în același timp. Mergeam doar înainte cu tot ceea ce izvora cumva din noi, din personalitățile noastre artistice, diferite, dar complementare.
În activitatea ta creativitatea este esențială. Ai fost vreodată lipsită de inspirație? Dacă da, cum ai reușit să gestionezi situația?
Nu cred că „inspirația” funcționează așa, nu cred că poți să rămâi fără inspirație, dacă o ai – nu e o resursă care expiră, e doar mai mult sau mai puțin accesibilă în funcție de context. Poți să ai o perioadă mai proastă, să fii mai puțin focusată, să ai alte gânduri și alte preocupări, să fii pur și simplu obosită. După ce îți acorzi timp de relaxare și îți creezi contextul potrivit pentru a accesa acea zonă de creativitate, o sa fii productivă din nou;
Care este sursa inspirației tale? Ce îți stimulează creativitatea?
Mă inspiră provocările. Dacă este ceva ce simt eu că este suficient de provocator încât pe parcursul pocesului o să mă aducă în starea aia în care „nimic altceva nu mai contează” (adică starea de flow) o să încerc să fac tot posibilul să ajung acolo. Iar creativitatea, se manifestă cu fiecare ocazie, în doze mai mari sau mai mici. Indiferent că este vorba despre un mail, acest interviu, un episod din Robotzi sau crearea unui concurs pentru comunitatea CM sau o campanie pentru un brand, creativitatea e problem solving – soluțiile inedite de rezolvare a problemelor țin tot de creativitate, și nu în mod obligatoriu de artă.
Cum poți excela în acest domeniu? Există o rețetă a succesului?
Nu.
Nu există butonu’ magic, nu există o rețetă, nu există jumătăți de măsura. Există multă muncă și dezvoltare personală.
Excelezi în orice domeniu atunci când investești în tine, când ajungi să-ți cunoști nevoile și să înțelegi ce poți tu maxa.
În League o Legends, un joc pe care îl jucăm pe stream (mai mult Codin), ai 4 skilluri în care, pe măsura ce înaintezi într-un meci, în urma acumulării de experiențe, le dezvolți. Întotdeauna există o schemă pentru fiecare campion în parte și trebuie să maxezi (adică să duci la maximum de dezvoltare) skillurile care o să ajute campionul să ajungă la potențialul maxim. Dacă nu te „înveți” și nu investești puncte de experiență în ceea ce te poate face excepțional, riști să irosești punctele de experiență. E important să-ți recunoști atuurile și să le dezvolți, mai puțin important să investesti în zone care nu-ți aduc beneficii.
Au fost momente în care ai vrut să renunți? Dacă da, cum ai reușit să depășești aceste momente?
Au fost momente mai grele, dar nu pot să spun că îmi amintesc să fii vrut vreodată să renunț. Ceea ce am vrut și am și făcut, este să schimbăm ceea ce nu consideram că ne ajuta sau ne face rău, suntem în continuă transformare și, așa cum ziceam și mai sus, învățăm și încercam constant să fim mai buni ca ieri.
Ai schimba ceva la modul în care s-a dezvoltat cariera ta?
Dacă aș fii știut cum și dacă aș știi și acum, aș face tot posibilul să fiu cât mai productivă. Mă frustrează „să pierd timpul”, dar nu, nu aș schimba nimic altceva. Sunt recunoscătoare pentru toate experiențele pe care le-am avut, dacă nu treceam prin ele nu eram astăzi o persoană cu care chiar îmi face plăcere să petrec timpul.
Consideri că este suficient să ai un vis și o pasiune pentru a dezvolta un business?
Depinde de fiecare persoană în parte. Pentru unii s-ar putea să fie mai mult decât suficient pentru alții s-ar putea să nu se traducă în nimic concret. Din punctul meu de vedere sunt puncte de plecare, sunt necesare, dar nu sunt suficiente.
Dacă te-ai putea întoarce în trecut, ce i-ai spune adolescentei Ramona?
I-aș spune „Nu ești normală” :)) glumesc, i-aș spune că-i foarte tare și are dreptate că tot ceea ce-și propune are dreptul să încerce să realizeze. Dacă reușește, bine, dacă nu, iar bine, măcar a încercat.
Ai incuraja femeile să exceleze în carieră? Le-ai încuraja să transforme din pasiunea lor un business? Să devină cele mai bune în domeniul în care activează?
Evident! Da! Fă tot posibilul să îți atingi potențialul! Iar dacă ajungi să consideri că n-ai băgat în skillu’ potrivit, nu e capăt de drum, ai timp să te redresezi. Important e să știi când să te oprești dacă lucrurile nu merg în direcția potrivită.
În final, care este mesajul tău pentru femeile care doresc să își deschidă un business, femeile care își doresc să exceleze în carieră și nu au încă curajul necesar? Ce le-ai sfătui să facă legat de lipsa de încredere?
Fiecare dintre noi suntem responsabili de modul în care percepem ceea ce ni se întâmplă.
Poartă-te cu tine ca și cu cel mai bun prieten, dă-ți sfaturi pe care le-ai da celui mai bun prieten și încurajează-te așa cum ți-ai încuraja cel mai bun prieten. Partea grea e să urmezi sfaturile, dar trecem de podul ăla când ajungem la el (tradus din engleză ca să nu alienez naționaliștii)
Mulțumesc mult pentru timpul acordat!
Eu îți mulțumesc pentru invitație și a fost o reală plăcere să îți răspund la întrebări. Felicitări din nou pentru proiect!