Povestea Autoarei Tony Mott

Antoneta Galeș (Tony Mott) este una dintre cele mai excepționale și complexe femei, remarcându-se printr-o serie uimitoare de romane. Printre cărțile scrise de ea putem enumera : Julieta avea un pistol, Toamna se numără cadavrele, Ultima vară otrăvită și multe altele. Antoneta este și art-terapeut Phronetik (terapie prin artă prin mijloace vizuale, desen, pictură, etc), solution focused coach, trainer pentru facilitatori în sănătate mentală. Mai jos, o să regăsiți interviul pe care mi l-a acordat în cadrul proiectului Woman In Business, o să citiți povestea unei femei puternice care a excelat în carieră și o să descoperiți că orice vis poate să fie îndeplinit. Lectură plăcută! ????

Bună, Tony! Pentru început, ne poți spune câteva lucruri despre tine? Astfel încât toți cititorii să te poată cunoaște mai bine.

Mulțumesc pentru ocazia oferită de a mă prezenta!

În afara unor scurte perioade de timp în care am stat la București sau în străinătate, am locuit tot timpul la Brașov. Aici m-am născut, aici am studiat, e locul meu și mi-s foarte dragi oamenii. În romanele din seria Gigi Alexa acțiunea se petrece în cea mai mare parte la mine în oraș, cumva Brașovul e un fel de personaj, mi-a luat mult să scriu despre „acasă”. Primesc de la cititori de peste tot mesaje în care îmi spun că i-a bucurat enorm să se „plimbe” prin Brașov. Activitatea mea se împarte între dezvoltarea oamenilor și a organizațiilor și scris. Sunt art-terapeut Phronetik (terapie prin artă prin mijloace vizuale, desen, pictură, etc), solution focused coach, trainer pentru facilitatori în sănătate mentală. Sunt foarte multe lucruri, dar au toate aceeași sursă, curiozitatea mea față de cum funcționează mintea umană și se manifestă prin dorința mea de a spune povești. Până în 2018 am activat în cadrul unei companii multinaționale, după care am ales să fiu independentă, chiar dacă fac oarecum același lucru, pentru mai mulți oameni și mai multe companii. Fac consultanță în resurse umane, chiar dacă aș prefera ca departamentul să se numească relații interumane, pentru că de asta ar trebui să se ocupe, mai mult decât administrare. Tot ceea ce facem este rezultatul unui efort comun, fiecare contribuie și contribuția fiecăruia este importantă. Scrisul contează mult pentru mine, am ceva mai mult timp acum decât atunci când lucram ca angajată, astfel încât în ultimii ani am publicat câte un roman în fiecare an.

Aș vrea să te întreb, care este cea mai importantă calitate a ta? Acea calitate care te-a ajutat să realizezi atât de multe până în acest moment.

Flexibilitatea, gândirea critică și creativitatea sunt cele mai importante. Mi-e greu să mă limitez la un singur lucru. Am avut mereu capacitatea de a o lua de la început, de a persevera, doar am făcut numeroase ocoluri, cel puțin așa păreau atunci. Am dat la medicină pentru că voiam să mă formez în psihiatrie, vorbesc de perioada de dinainte de anii 90, când psihologia nu exista ca obiect de studiu. Nu am intrat și am ales să studiez design și mobilă de artă, ceva ce părea total diferit, doar că pictam încă de pe atunci și mie mi s-a părut o alternativă bună. Formarea în terapie prin artă (desen, pictură, sculptură) am făcut-o mult mai târziu. Le-am îmbinat mereu pe toate. Creativitatea este o formă de manifestare, o necesitate, dar și o sursă de încărcare. Am reușit să văd în orice fel de demers al meu care sunt beneficiile pentru ceilalți. Am zis mai devreme despre curiozitate, mereu a contat să înțeleg și să caut să-mi aduc contribuția. Poate că sună vag. Hai să dau câteva exemple; la primul meu loc de muncă vindeam bilete de avion și făceam promovare. M-a ajutat să-mi dau seama că le ofeream oamenilor posibilitatea de a vedea lumea. Apoi am lucrat în recrutare pentru vapoare americane de croazieră și am înțeles că le ofer celor care plecau o posibilitate de a înțelege alte culturi. Apoi a fost mai simplu când lucram pentru o singură organizație, puteam observa mai bine efectele muncii mele de a construi o cultură organizațională în care dezvoltarea oamenilor să fie o prioritate.

În drumul tău spre succes te-ai lovit de prejudecăți din partea celorlalți? Ai fost subestimată?

Îmi aduc aminte de un moment când lucram pentru Banca Mondială și țineam un training despre serviciile oferite persoanelor aflate în căutarea unui loc de muncă. Eram în Călărași și le vorbeam angajaților din agenția de ocupare de acolo, care m-au primit cu reticență, aveam în jur de 30 de ani și le ofeream o perspectivă cu care nu erau obișnuiți. A fost o mare bucurie să primesc un feedback pozitiv din partea lor la sfârșit. Ar fi mai multe momente, dar abordarea mea a fost mereu aceeași: am șansa de a demonstra ce știu și ce pot. Modul în care mă primesc niște oameni care nu mă cunosc nu e despre mine, e despre ei, despre ideile lor preconcepute.

Ce te-a motivat cel mai mult să crezi în visul tău?

O să mă refer la scris, pentru că aici am impresia că drumul e mai puțin clar. Provocarea pentru mine a fost aceea de a spune niște povești bune, care merită împărtășite. Scrisul e ceva ce fac oricum, așa că mi-e ușor să continui. Cred că principala motivație vine din faptul că nu mă pot abține să scriu.

Cum a luat viață povestea ta ca și autor?

Pe când aveam vreo doisprezece ani am scris primul roman. Nu l-am arătat nimănui, mi-am dat seama și singură că e foarte prost. Am fost mereu un critic foarte dur la adresa mea. A fost apoi o fază lirică, am scris multă poezie, am făcut o selecție a celor mai bune dintre ele și le-am publicat într-un volum în 2010, „hohote & clocote”, editura Pastel. Primul roman l-am scris, de fapt, în perioada 96-97, dar a fost publicat abia în 2008. La momentul în care a fost gata nu s-a putut, era o perioadă foarte complicată pentru edituri, l-am lăsat deoparte și abia după zece ani a văzut tiparul. Atunci am prins ceva mai mult curaj și am găsit timpul necesar de a scrie.

Ce te-a inspirat să îți alegi acest drum în carieră?

Iar mi-e greu să răspund pentru a acoperi toate formele în care activez. Dacă e să caut elementul comun, acela e povestea și dorința de a ajuta. Noi transformăm tot ceea ce se întâmplă în jurul nostru în narațiune. Ne dăm tot felul de explicații sau ne facem tot felul de planuri sub forma unor povești pe care ni le spunem. În coaching, mă străduiesc să-i ajut pe oameni să observe modalitatea în care gândesc, să identifice care sunt automatismele lor, să-și pună întrebări și să-și dea răspunsuri, astfel încât să-și asume mai ușor responsabilitatea asupra acțiunilor pe care le fac, să înțeleagă consecințele.

Care a fost prima carte scrisă de tine?

„Roșu” este romanul care a „dormit” în sertar aproape doisprezece ani și care a fost publicat în 2008. Este povestea unei tinere care reușește să fugă peste graniță după ce face un avort ilegal și care se întoarce în România, după douăzeci de ani. La momentul la care l-am scris se vorbea foarte mult despre miile de femei care au murit încercând să scape de sarcini nedorite în perioada comunistă, când nu existau metode contraceptive și se făcea acel control al nașterilor.

Dar prima carte citită de tine, care a fost?

Am început să scriu și să citesc de la patru ani. I-am chinuit pe cei din jur să-mi spună literele și am învățat mai mult singură, muream de curiozitate. Probabil că a fost vreo carte de povești, nu am idee. Pe măsură ce am crescut, am citit tot ce-mi cădea în mână. Am sărit de la povești la cărți polițiste destul de repede, am un frate mai mare și la el am descoperit. Pot să menționez prima carte care a produs un impact foarte mare asupra mea, a fost „Toți oamenii sunt muritori” de Simone de Beauvoir. Cred că eram prin clasa a cincea sau a șasea.

Unde îți găsești inspirația?

Oriunde. Sunt mereu atentă la ce se întâmplă în jur, caut să observ în permanență. Văd ceva, aflu ceva și întrebarea care-mi vine în minte este „ce-ar fi dacă?” și țes o poveste nouă.

Ai avut întotdeauna o atracție pentru romanele polițiste?

Da. M-a atras foarte tare provocarea de a descoperi, logica din spate și motivația personajelor. Mi-a fost teamă să mă arunc din prima să scriu carte polițistă, abia de la al treilea roman am „corespuns” genului. Aici trebuie să completez, genul a devenit extrem de complex, dincolo de ceea ce era înainte un thriller, acum e mult mai mult roman psihologic, cu analiză complexă a personajelor și, pe alocuri, o oglindă a societății.

Cum au luat viață poveștile criminale din fiecare duminică? E atât de interesant că ne oferi asta prin intermediul mediului online.

Am participat la niște concursuri de flash fiction pe niște siteuri britanice. Provocarea era să dezvolți o poveste pornind de la câteva cuvinte date și să te limitezi la un total de 250. Doar cele care treceau de selecția respectivă erau publicate. Am avut câteva acolo, mi-a plăcut mult să le scriu, așa că am adunat vreo 50, până la urmă. Chiar la începutul pandemiei m-am apucat să le citesc pe Instagram. Acum sunt în pauză, am citit peste 50 în fiecare duminică, mă gândesc cum va fi la toamnă.

Pe lângă faptul că ești autor ești și mental health facilitator trainer. Cât de dificil este să le îmbini pe amândouă?

Am avut un burnout în 2010, când nici măcar nu se vorbea despre asta, am fost chiar în tendințe. De la momentul acela m-am concentrat pe a găsi variante de a face mai bine față provocărilor și de a explora ce ar putea ajuta să avem o viață mai echilibrată, mai liniștită, deci mai fericită. Am declarat încă din 2014 că sunt antrenor de fericire, din nou am fost cumva înaintea vremurilor, prin fericire eu înțeleg acea stare în care te bucuri de propria viață, ești calm și împăcat. La noi cuvântul „fericire” implică mai mult starea de euforie sau emoția de bucurie, lucruri care sunt foarte tranzitorii. „Caietul fericirii” este o culegere de exerciții, sunt acolo 52 de teme de reflecție, de parcurs într-un an de zile. Ordinea lor a fost foarte atent stabilită și creșterea stării de bine este o consecință. Eu fac ceea ce am de făcut, țin coaching sau am intervenții în echipe din organizații și scriu. Mi se pare că mă descurc.

Care a fost primul obstacol de care te-ai lovit atunci când te-ai hotărât că vrei să fii autor? A fost dificil?

După cum spuneam, în 96-97 editurile traversau o perioadă grea. Chiar dacă am primit feedback foarte bun din mai multe părți, nu am reușit să public atunci. Am lăsat-o baltă cu scrisul și nu m-am mai gândit la asta prea mult, chiar dacă am mai început vreo două romane între timp, dar pe care nu le-am terminat.

Au fost momente în care ai vrut să renunți? Dacă da, cum ai reușit să depășești aceste momente?

Cred că renunțasem la momentul acela. Sau am amânat. Nu mai țin minte dacă am luat vreo hotărâre foarte clară, știam doar că nu e momentul. La întâlnirea de 20 de ani de la liceu, dirigintele meu, scriitor la rândul lui, domnul Ion Popescu Topolog m-a pus să le promit colegilor că public. Ceea ce s-a și întâmplat în toamna lui 2008. Nu știu dacă fără ajutorul dumnealui aș mai fi publicat „Roșu”. Sunt sigură că aș fi continuat să scriu și poate că aș fi debutat cu altceva.

Consideri că este suficient să ai un vis și o pasiune pentru a excela în carieră?

Cred că fără să te trezești și să muncești pe brânci nu faci nimic, doar visezi. Fiecare pasiune are nevoie de multe ore de antrenament și de muncă. E important și să te ridici și să o iei de la capăt de ori de câte ori este nevoie.

Ai încuraja femeile să exceleze în carieră? Le-ai încuraja să transforme din pasiunea lor un business? Să devină cele mai bune în domeniul în care activează?

Indiferent de forma de exprimare, dorința de a excela este esențială. Contează mult mai mult să vrei să faci lucrurile din ce în ce mai bine, să ai capacitatea de a te ridica după câte un eșec, decât să vrei să-ți iasă perfect din prima. Trăim într-o perioadă în care avem multiple posibilități. Vedem în jur doar poveștile de succes, se vorbește prea puțin despre încercări ratate, despre cum am greșit până când am reușit, astfel încât totul pare a fi ușor.

În final, care este mesajul tău pentru femeile care doresc să își deschidă un business, femeile care își doresc să exceleze în carieră și nu au încă curajul necesar? Ce le-ai sfătui să facă legat de lipsa de încredere?

Cu cât ne creștem capacitatea de a observa și ce am făcut bine, cu atât putem să o luăm mai ușor de la capăt. Lucrurile se întâmplă în timp, e nevoie de multă răbdare și perseverență. De multă disciplină și, în același timp, de la fel de multă flexibilitate. Mi-e foarte greu să dau sfaturi, cred că fiecare poate găsi resurse în sine dacă își dă voie să-și pună întrebări. E multă muncă cu sine în orice fel de demers, contează să te cunoști, să înțelegi ce și de ce e important. E un parcurs pe care-l avem de făcut. Cu cât începem să ne cunoaștem mai bine, să avem mai multă grijă de noi, iar aici poate că deschid un subiect prea vast, grija înseamnă atenție față de nevoile esențiale pe care le avem, cu atât mai repede ajungem la acel echilibru mental și emoțional care poate fi considerat fericire. La o conferință de business, prezentatorul a întrebat oamenii din sală ce îți doresc cel mai mult. Deși se aștepta ca răspunsul să fie „succes”, oamenii au zis „fericire”. Așa e și cu succesul în business sau cariera, de ce anume ne dorim ce ne dorim? E o întrebare la care ar merita să ne răspundem. Când înțelegem de ce anume facem ceva, când înțelegem impactul pe care îl avem asupra lumii, când contează mai mult ce dăruim decât ce primim, s-ar putea să ne simțim mai bine cu noi și cu viața noastră. Pentru mine contează foarte mult să văd că ceea ce fac are un efect asupra vieții celor din jurul meu, fie că vorbesc despre poveștile pe care le spun, fie despre „Caietul fericirii” sau volumul de texte care îl însoțește și care a fost publicat anul acesta, „neFERICIREA noastră cea de toate zilele”. Sunt foarte emoționată de fiecare dată când primesc un mesaj în care cineva îmi spune că l-am ajutat să-și pună și alt fel de întrebări sau să-și schimbe perspectiva.

Cărți publicate:

  • Roșu, roman, editura Pastel, 2008
  • hohote&clopote, volum de poezie, editura Pastel, 2010
  •  Doi, roman, editura Tritonic, 2012
  • Julieta avea un pistol, roman, editura Tritonic, 2014
  • Un glonț pentru Julieta, roman, editura Tritonic, 2016
  • Nu dați cu pietre în Julieta, roman, editura Tritonic, 2017
  • Povestire în volumul colectiv „Noir de București”, editura Tritonic, 2018
  • Caietul fericirii, nonfiction ilustrații de George Roșu, Brașov,
  • Iarna crimelor perfecte, roman, editura Tritonic, 2019
  • Toamna se numără cadavrele, roman, editura Tritonic, 2020
  • neFERICIREA noastră cea de toate zilele, nonfiction, editura Creator, 2021
  • Povestire în volumul colectiv „Schițe de iubire 2.0”, editura Tritonic, https://bit.ly/SchiteIubireLibris
  • Ultima vară otrăvită, roman, editura Tritonic, 2021 https://bit.ly/VaraLibris
  • Povestire în volumul colectiv „Noir de Brașov”, editura Tritonic, în curs de apariție