Eliza Irimie în lumea artei

Eliza Irimie a pășit în lumea picturii cu o curiozitate nemărginită, împinsă de emoție și dornică să-și contureze propriul univers creativ. Ne-a oferit un interviu plin de sinceritate și ne-a povestit despre minunatul ei parcurs artistic. Spor la citit!

Bună, Eliza! Vreau, în primul rând, să îți spun că ești o femeie superbă. Mă bucur tare mult că ne-ai oferit acest interviu și abia aștept să cunoaștem mai bine artistul și omul din spatele creațiilor tale. Sunt foarte curioasă, cum ai pășit în lumea artei?

Bună, Tina! Îți mulțumesc pentru această oportunitate! Îmi place mult ce faceți pe Woman in Business și mă mândresc să fac parte din comunitatea voastră de femei puternice și ambițioase.

Pot să spun că am pășit în lumea artei cu pași mici, timizi, dar cu o curiozitate nemarginită. Toata familia mea este iubitoare de artă, iar sprijinul lor m-a ajutat foarte mult să pătrund în această lume plină de taine.

Există un moment specific în copilărie, în care ți-ai dat seama că pasiunea ta pentru pictură o să crească împreună cu tine?

Dacă ar fi să aleg, în mod conștient, un moment din copilăria mea în care mi-am dat seama că pasiunea mea pentru pictură mă va acompania pe tot parcursul vieții, ar fi acela în care am descoperit universul animațiilor Disney din perioada lor de glorie. (Vorbesc aici de animații create în anii ’20, anii ’30, anii ’40 și anii ’50). Analizând atent fiecare cadru din diferite filme animate de lung metraj, precum Snow White, Fantasia, The Sleeping Beauty, etc., mi-am dat seama că stilul permisiv și inovator al “Nine Old Men”, cum se numea breasla de animatori din acea perioadă, a constituit pentru mine baza unei estetici noi, revigorante, care m-a făcut să îmi doresc din ce în ce mai mult să îmi construiesc propriul univers creativ.

Cum este femeia Eliza? Ai câteva cuvinte care reușesc să te descrie cel mai bine?

Femeia Eliza este, în mod tranșant, încăpățânată, mândră și sigură pe propriile forțe. Vorbesc aici de femeia Eliza din prezent. Mi-au trebuit ani de nesiguranță, de “sindromul impostorului” și de experimente creative să pot ajunge la această încredere în mine.

Lucrările tale sunt realizate într-un stil aparte. Cum ai reușit să depășești anumite bariere, să îți hrănești imaginația și să ajungi să pui pe pânză idei atât de creative?

Din păcate anii de studiu din România mi-au “spălat creierul”, ca să spun așa. Metologia românească, atunci când vine vorba de pictură, este făcută în așa fel încât să nu încurajeze unicitatea, pentru că aceasta “sperie”. Dacă nu ai un profesor al cărui stil să fie de refererință, atunci vei fi desființat complet. Am avut marele noroc să pot fi ucenica unui profesor și mare pictor englez, Luke Hannam, care m-a ajutat să-mi găsesc propriul glas din punct de vedere stilistic. El m-a încurajat să mă dezleg de această îndoctrinare înapoiată și să inovez prin a face, literalmente, “ce mă taie capul”. Metoda lui de predare a compoziției, a culorii, m-a făcut să uit tot ce am învățat în anii mei formativi și să o iau, practice, de la zero. De asemenea, el este cel care m-a încurajat să reiau și studiul pianului, a doua cea mai mare pasiune a mea. 

Ce semnificație are pictura pentru tine la nivel emoțional?

Pictura pentru mine reprezintă o modalitate de a-mi construi propriul univers. Oricât de clișeic ar suna, pentru mine pictura este un refugiu, un mod de a medita, un moment în care creierul meu se concentrează strict pe pânza din fața mea. Este revigorant să poți să îți antrenezi mintea să compartimenteze gândurile “de zi cu zi”, să prioritizeze în mod metodic pașii pe care trebuie să îi urmeze pentru a duce la bun sfârșit un tablou. O dată ce încep un tablou, nu plec din atelier până nu este dus la final. Indiferent de cât de mult mă complic, de tehnica, sau tema pe care mi-o aleg.

Există anumite culori sau idei pe care le folosești constant? Un mod prin care să îți lași amprenta în așa fel încât oamenii să reușească să te vadă pe tine în fiecare lucrare realizată?

Ideile, pentru mine, pornesc din experiențe proprii. A fost foarte important pentru mine să-mi aleg teme cu care să pot rezona la nivel emoțional. De aceea am început, timid, cu taurul, zodia mea. Înglobează anumite calități și defecte pe care le regăsesc în mine și a fost destul de ușor să pot transmite un mesaj prin acest personaj median. Odată ce am considerat că taurul și-a spus povestea, am început să experimentez cu personaje istorice, plecând de la arta Evului Mediu până la Marii Fauvisti. Ca și culori, le prefer, cu precădere, pe cele calde, în care, pe ici pe colo, adaug mici doze de culori reci pentru a le pune în valoare pe cele calde. Aș putea asocia metoda asta cu modul în care patiserii pun puțină sare în prăjituri, pentru a le potența dulceața. Când vine vorba de contraste, îl prefer pe cel Simultan, pentru că nu mă îngrădește în niciun fel.

Ți-ai ales un drum frumos, dar greu. Mai ales în România, unde arta nu este susținută și nici apreciată pentru adevărata ei valoare. Ce greutăți ai întâmpinat pe parcurs și cum ai reușit să le depășești?

Ai pus punctul pe “I”, ca să spun așa. În Romania arta “apreciată” se bazează pe promovarea “copiiștilor”, pe culoarea politică, pe orientarea sexuală și pe vechiul, dar constantul nepotism. Am avut experiențe nefericite în țara noastră. Acum doi ani am fost contactată pentru a participa la o expoziție împreună cu alți colegi de breaslă, dar, din păcate, cu câteva zile înainte de această expoziție, am fost anunțată că “locul meu a fost preluat de un artist care are mai mulți urmăritori pe Instagram”. Acum un an am participat la o altă expoziție cu mai mulți artiști (nu voi numi galeria responsabilă) unde, din păcate, tabloul meu a fost folosit să acopere o ușă cu “Acces Interzis”, nicidecum nu a fost tratat ca un obiect de artă, la fel de valoros ca al celorlalți artiști. Cum am reușit să depășesc aceste mici umilințe? Prin a-mi vedea de treabă, prin a continua să fac ceea ce iubesc și prin a mă reorienta spre alte meleaguri, unde originalitea este apreciată în adevăratul sens al cuvântului, iar șansele pentru artiști sunt, în mod palpabil, egale.

Cum crezi că ar putea fi îmbunătățite lucrurile pentru artiștii din România?

Din păcate, eu sunt complet resemnată când vine vorba de orice fel de îmbunătățire a șanselor artiștilor ca și mine în România. Și, de altfel, cum pot avea astfel de pretenții, când toate sistemele din această țară sunt într-o deplină degringoladă? Mai întâi trebuie puse la punct Sistemul Educațional, Sistemul Medical și nu în ultimul rând sistemul valorilor! Odată ce aceastea sunt tratate cu seriozitate, arta va veni de la sine.

Consideri că femeilor le este mai greu să exceleze în acest domeniu?

Istoric vorbind, da, ne-a fost. În prezent, nu consider că ne este mai greu, decât celor care sunt genul de femei care se ascund în spatele confortului “victimizării”. 

În final, ce sfaturi le oferi artiștilor la început de drum?

Frați și Surori, pictați pictați, și din gură să nu dați! Orice eșec este o lecție învățată. De la un tablou “urât”, la o experiență negativă. Uitați-vă la mine, eu am pictat ani de zile fără să mă știe “nici vântul, nici pământul”, iar în prezent, îmi pregătesc prima expoziție solo la Barcelona! Speranța este rezervată celor care muncesc, celor care sunt perseverenți și celor care știu să își canalizeze sensibilitățile pe pânză, nu în viață!

Lasă un răspuns